Hamnet

Notă privind adevărul istoric

În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet și Judith, care erau gemeni.

Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.

După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.

„A murit și mi s-a dus,

Iarbă i s-a pus la căpătâi,

A murit și mi s-a dus

I s-a pus o piatră de călcâi."¹

Hamlet, Actul IV, Scena V

„Hamnet și Hamlet sunt, de fapt, același nume; ele apar alternativ în arhivele din Stratford de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea."

(Steven Greenblatt, „Moartea lui Hamnet și crearea lui Hamlet", New York Review of Books — 21 octombrie 2004)

¹ Henric al V-lea, Hamlet, Othello, Macbeth, Poveste de iarnă, în românește de Ion Vinea, Editura Univers, București, 1971, p. 271. Toate citatele din Hamlet sunt preluate din această ediție (n.tr.).

I

Un băiat coboară niște trepte.

Scara este îngustă și se răsucește în spirală. Pășește încet, alunecând de-a lungul zidului, iar ghetele lui scot câte o bufnitură la fiecare pas.

Aproape de capăt, se oprește o clipă, privind înapoi de unde a venit. Apoi, brusc hotărât, sare peste ultimele trei trepte, așa cum îi este obiceiul. Se împiedică la aterizare și cade în genunchi pe podeaua din lespezi.

E o zi înăbușitoare, fără vânt, de vară târzie, iar camera de la primul cat este brăzdată de fâșii lungi de lumină. Soarele se încruntă la el de afară, ferestrele, niște felii zăbrelite de galben, fixate în tencuială.

Se ridică, frecându-și picioarele. Se uită într-o parte, în sus pe scări; se uită și în cealaltă, fără să se poată hotărî încotro s-o apuce.

Camera e goală, focul mocnește în vatră, tăciuni portocalii învăluiți de fumul molatic, spiralat. Genunchii lui juliți zvâcnesc în ritmul inimii. Stă cu o mână sprijinită pe zăvorul ușii care dă spre scări, cu vârful ros al ghetei de piele ridicat, pregătit să se miște, să fugă. Părul, de culoare deschisă, aproape auriu, i se ridică de pe frunte în smocuri.

Nu e nimeni aici.

Oftează, inspirând aerul cald, prăfuit, apoi traversează camera, deschide ușa de la intrare și iese în stradă. Zgomotul făcut de cărucioare, cai, vânzători, oameni care strigă unul la altul, un bărbat care aruncă un sac de la o fereastră de sus nu-l ajunge. El merge pe lângă fațada casei și intră pe ușa vecină.

Mirosul din casa bunicilor lui este mereu același: un amestec de foc de lemne, vacs, piele, lână. Este asemănător și totuși vag diferit de apartamentul cu două camere de alături, construit de bunicul lui într-un spațiu îngust, de lângă casa mai mare, în care locuiește cu mama și surorile lui. Uneori, nu înțelege de ce. La urma urmei, cele două locuințe sunt separate numai de un perete subțire, împletit din nuiele, însă aerul din fiecare loc este de un soi diferit, are un parfum diferit, o temperatură diferită.

Casa asta șuieră din cauza curentului și a vârtejurilor de aer, a bocăniturilor și ciocăniturilor din atelierul bunicului, a bătăilor în fereastră și a strigătelor clienților, a zgomotului și învălmășelii din curtea din spate, a gălăgiei pe care o fac unchii lui când vin și pleacă.

Dar nu și astăzi. Băiatul stă pe culoar, pândind un semn că e cineva în casă. Poate să vadă de aici că atelierul, în dreapta lui, este gol, scaunele de la mesele de lucru, neocupate, uneltele, zăcând nefolosite pe tejghele, o tavă cu o pereche de mănuși părăsite, ca niște amprente, lăsate acolo să le vadă toată lumea. Fereastra de la care se fac vânzările este închisă și ferecată bine. Nu este nimeni în încăperea în care se ia masa, în stânga lui. Un teanc de șervete se înalță pe masa lungă, o lumânare neaprinsă, un morman de pene. Nimic altceva.

Strigă, salută cu glas tare, un sunet întrebător. O dată, de două ori, face zgomotul ăsta. Apoi își înclină capul, așteptând un răspuns.

Nimic. Doar scârțâitul grinzilor care se umflă ușor la soare, oftatul aerului care trece pe sub uși, între camere, foșnetul cearșafurilor de in, trosnetul focului, zgomotul indescriptibil al unei case în repaus, goale.

Degetele i se strâng în jurul clanței de fier. Căldura zilei, chiar și la ora asta târzie, îi aduce broboane de sudoare pe pielea de deasupra sprâncenelor și de-a lungul spinării. Du­rerea din genunchi se ascute, zvâcnește, apoi se potolește iar.

Băiatul deschide gura. Strigă, unul câte unul, numele tuturor oamenilor care locuiesc aici, în casa aceasta. Bunica. Slujnica. Unchii. Mătușa. Ucenicul. Bunicul. Băiatul le încearcă pe toate, unul după altul. O secundă, îi trece prin minte să strige numele tatălui său, să-l cheme, dar tatăl lui este la kilometri, ore și zile distanță, în Londra, unde băiatul nu a fost niciodată.

Dar unde, ar vrea el să știe, sunt mama lui, sora mai mare, bunica, unchii? Unde este slujnica? Unde este bunicul lui, care ziua nu prea iese din casă și, de obicei, poate fi găsit în atelier, chinuindu-și ucenicul sau socotindu-și încasările într-un registru? Unde sunt toți? Cum este cu putință ca amândouă casele să fie goale?

Înaintează pe coridor. La ușa atelierului, se oprește. Aruncă o privire rapidă peste umăr, să se asigure că nu este nimeni acolo, după care intră.

Atelierul de mănuși al bunicului este un loc în care rareori are voie să intre. Nici măcar să se oprească în prag nu-i este îngăduit. Nu mai pierde vremea pe acolo, țipă bunicul lui. Nu mai poate omul să-și vadă liniștit de treabă fără să se oprească lumea să se holbeze la el? N-ai altceva mai bun de făcut decât să tândălești pe acolo, gură-cască?

Hamnet e ager la minte: nu-i e deloc greu să înțeleagă lecțiile profesorilor. Pricepe logica și sensul a ceea ce i se spune și memorează imediat. Își amintește verbele, gramatica, timpurile verbale, retorica, numerele și calculele cu așa o ușurință încât, uneori, atrage invidia altor băieți. Dar mintea îi și rătăcește ușor. O căruță care trece pe stradă în timpul orei de greacă îi distrage atenția de la tăbliță și începe să se întrebe unde ar putea să se îndrepte căruța aceea și ce ar putea transporta și-și amintește când unchiul i-a dus pe el și pe surorile lui să se plimbe cu căruța cu fân, ce minunat a fost, parfumul și înțepăturile fânului proaspăt cosit, iar roțile se învârteau în ritmul copitelor iepei obosite. În ultimele săptămâni, s-a întâmplat de mai mult de două ori să fie lovit cu nuiaua la școală pentru lipsa de atenție (bunica lui a zis că, dacă se mai întâmplă o dată, o singură dată, îi trimite vorbă tatălui său). Profesorii nu pot să înțeleagă. Hamnet învață repede, poate să recite pe de rost, dar mintea nu-i stă la ce are de făcut.

Zgomotul unei păsări pe cer poate să-l întrerupă din vorbit, în mijlocul frazei, de parcă cerul l-a lăsat mut și surd dintr-o lovitură. La vederea unui om care intră în încăpere, surprins cu coada ochiului, se poate întrerupe din orice ar face — mâncat, citit, copiat lecții — ca să se uite îndelung de parcă ar avea vreun mesaj important numai pentru el. Are tendința de a depăși granițele lumii reale, tangibile, din jurul lui, și de a intra într-un alt loc. Cu corpul poate să fie într-o cameră, dar în mintea lui este în altă parte, altcineva, într-un loc numai de el știut. Trezește-te, copile, îi strigă bunica, pocnind din degete la el. Vino înapoi, îi șuieră sora mai mare, Susanna, dându-i un bobârnac peste ureche. Fii atent, țipă profesorii. Unde ai fost? îi șoptește Judith când, în sfârșit, se întoarce în lumea asta, când își revine, când privește în jur și își dă seama că este înapoi, în casa lui, la masa lui, înconjurat de familie, cu mama care îl observă, pe jumătate zâmbind, de parcă ar ști exact unde a fost.

La fel și acum, intrând în spațiul interzis al atelierului de mănuși, Hamnet a uitat că are ceva de făcut. Pentru o clipă, s-a eliberat de ancoră, de faptul că Judith nu se simte bine și că are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea, că el trebuie să o găsească pe mama sau pe bunica sau pe oricine ar ști ce trebuie făcut.

De balustradă atârnă piei de tăbăcit. Hamnet știe îndeajuns încât să recunoască pielea pătată, ruginie a unei căprioare, pe cea delicată și suplă a unui ied, pe cele mai mici ale veverițelor și pielea aspră și țepoasă de mistreț. Pe măsură ce se apropie de ele, pieile încep să foșnească și să freamăte în agățători, de parcă ar mai fi rămas ceva viață în ele, doar puțină, atâta cât să-l audă venind. Hamnet întinde un deget și atinge pielea de capră. Este incredibil de moale, ca atingerea ierburilor din râu pe picioarele lui când înoată în zilele călduroase. Se leagănă încet încoace și încolo, cu picioarele răstignite, întinse, de parcă ar zbura, ca o pasăre sau un strigoi.

Hamnet se întoarce, se uită la cele două scaune de la masa de lucru: cel din piele, căptușit, uzat de nădragii bunicului, și cel tare, din lemn, pentru Ned, ucenicul. Vede uneltele, atârnate de cârlige pe perete, deasupra mesei de lucru. Poate să le identifice pe cele de tăiat, cele de întins, cele de fixat și de cusut. Vede că cel mai îngust dintre instrumentele de întins mănuși, folosit pentru femei, nu este la locul lui, ci a fost lăsat pe banca unde lucrează Ned cu capul plecat, umerii încovoiați și degete sprintene, neliniștite. Hamnet știe că bunicului nu-i trebuie mult să țipe la băiat, poate chiar mai rău, așa că îl ia de acolo, cântărindu-i în palmă lemnul moale, și îl pune la loc în cârlig.

Tocmai se pregătește să deschidă sertarul în care se țin firele de cusut și cutiile cu nasturi — cu grijă, cu grijă, fiindcă știe că sertarul va scârțâi — când la urechi îi ajunge un zgomot, o mișcare sau o zgârietură ușoară.

În câteva secunde, Hamnet a luat-o la fugă de-a lungul coridorului și afară, în curte. Și-a adus aminte ce treabă are. Ce face, de ce pierde vremea prin atelier? Sora lui nu se simte bine: el trebuie să caute pe cineva s-o ajute.

Deschide cu zgomot, una câte una, ușile de la bucătărie, berărie, spălătorie. Toate goale, reci și întunecate. Strigă din nou, de data asta puțin mai răgușit, simte că-l doare-n gât de la atâta strigat. Se sprijină de peretele bucătăriei și dă cu piciorul într-o coajă de nucă, dând-o de-a dura în cealaltă parte a curții. Este de-a dreptul nedumerit de faptul că se află doar el aici. Trebuie să mai fie cineva; întotdeauna e cineva aici. Unde ar putea fi ceilalți? Ce să facă el? Cum e cu putință să fie toți plecați? Cum se poate ca mama și bunica lui să nu fie acasă, ca de obicei, deschizând cu greutate ușile cuptorului, amestecând într-o oală de pe foc? Stă în curte, uitându-se în jur, la ușa care dă în coridor, la ușa bucătăriei, la ușa apartamentului lor. Unde să se ducă? Pe cine să cheme în ajutor? Și unde sunt cu toții?

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfășat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii pași, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.

Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Hamnet râcâie cu ghetele în pământul din curte. Vede resturile unui joc pe care l-a jucat de curând cu Judith: conuri de pin legate cu sfoară, pe care le trăgeau și le legănau pentru puii pisicii de la bucătărie. Niște creaturi mititele, cu fețele ca panseluțele și pernuțe moi pe labe. Pisica a intrat într-un butoi din cămară să-i fete și s-a ascuns acolo săptămâni întregi. Bunica lui Hamnet a căutat pisoii peste tot, cu gând să-i înece, așa cum îi e obiceiul, dar pisica i s-a împotrivit ținându-și puii într-un loc tainic, feriți de primejdii, iar acum sunt aproape mari, doi pisoi care aleargă de colo colo, se cațără pe saci, fugăresc pene, scame și frunze căzute. Judith nu poate să stea mult timp departe de ei. De regulă, are unul în buzunarul șorțului, o umflătură greu de ascuns și o pereche de urechi ascuțite care o dau de gol, făcând-o pe bunica să strige și să amenințe că-i azvârle în hârdău. Mama lui Hamnet, însă, le șoptește că pisoii sunt prea mari pentru ca bunica să-i mai înece. „N-ar putea s-o facă acum, le zice ea între patru ochi, ștergând lacrimile de pe fața îngrozită a lui Judith. „N-ar suporta așa ceva — vedeți voi, puii s-ar zbate, s-ar lupta.

Hamnet rătăcește spre conurile de pin abandonate, cu sforile întinse, lăsând urme pe pământul bătătorit al curții. Pisoii nu se văd nicăieri. Împunge un con cu degetul mare de la picior, rostogolindu-l într-un arc neregulat.

Își ridică privirea spre case, spre multele ferestre ale celei mari și spre intrarea întunecată a celei în care locuiește. În mod obișnuit, el și Judith ar fi încântați să se trezească singuri acasă. Chiar în momentul acesta, Hamnet ar încerca să o convingă să se cațăre împreună pe acoperișul bucătăriei, ca să ajungă la crengile prunului de deasupra zidului vecin. Sunt pline, încărcate de fructe, ale căror pielițe roșii-aurii aproape că plesnesc de coapte ce sunt; Hamnet le-a ochit de la o fereastră mai înaltă a casei bunicilor lui. Dacă aceasta ar fi o zi obișnuită, el ar ajuta-o pe Judith să urce pe acoperiș ca să-și poată căptuși buzunarele cu fructe furate, în ciuda temerilor și protestelor ei. Nu-i place să facă nimic necinstit sau interzis, așa de inocentă este firea sa, dar, de obicei, Hamnet reușește să o convingă din câteva vorbe.

Astăzi însă, în timp ce se jucau cu pisoii care scăpaseră de la o moarte timpurie, a zis că o doare capul, că simte o durere în gât, îi este frig, apoi cald, și s-a dus în casă, să se întindă.

Hamnet intră iar în casa bunicilor și de-a lungul co­ridorului. Tocmai vrea să iasă în stradă, când aude un zgomot. Este un pocnet sau un fâșâit, un sunet abia perceptibil, dar cu siguranță făcut de o altă ființă umană.

— E cineva aici? întreabă Hamnet.

Așteaptă. Nimic. Liniștea îl împinge dinspre încăperea de luat masa și dinspre salonul aflat dincolo de ea.

— Cine-i acolo?

O clipă, și doar preț de o clipă, îi trece prin minte că ar putea fi tatăl lui, întors de la Londra, ca să le facă o surpriză — s-a mai întâmplat și altă dată. Tatăl lui va fi acolo, de partea cealaltă a ușii, poate ascunzându-se, ca să se joace, să-l păcălească. Dacă Hamnet intră în cameră, tatăl lui va sări din ascunzătoare; va avea daruri puse bine în traistă; va mirosi a cal, a fân, a multe zile petrecute pe drum; își va cuprinde fiul cu brațele, iar Hamnet își va lipi obrazul de cusăturile aspre, roase, ale vestei pe care o poartă.

Știe că nu va fi tatăl lui. Știe asta, e sigur. Tatăl lui ar răspunde la chemările repetate, nu s-ar ascunde niciodată într-o casă pustie. Chiar și așa, când Hamnet intră în salon, și acolo, lângă masa joasă, dă cu ochii de bunicul lui, simte o dezamăgire profundă, strivitoare.

Camera este cufundată în întuneric, aproape toate draperiile sunt trase. Bunicul lui stă cu spatele la el, cocârjat, bâjbâind după ceva: hârtii, o traistă de pânză, niște instrumente de măsurat. Pe masă sunt un urcior și o ceașcă. Bunicul își strecoară mâna printre aceste obiecte, cu capul plecat, cu răsuflarea întretăiată și șuierătoare.

Hamnet tușește politicos.

Bunicul se răsucește brusc, cu fața sălbatică, furioasă, agitându-și brațul în aer, de parcă ar vrea să alunge un atacator.

— Cine e acolo? strigă el. Cine e?

— Eu sunt.

— Cine?

— Eu.

Hamnet înaintează spre fâșia îngustă de lumină ce pătrunde prin fereastră.

— Hamnet.

Bunicul se așază cu un bufnet.

— M-ai speriat de moarte, băiete! țipă el. Ce te-a apucat să te furișezi așa?

— Îmi pare rău, spune Hamnet. Am tot strigat, dar n-a răspuns nimeni. Judith e…

— Au plecat, îi taie vorba bunicul și smucește scurt din mână. Da’ ce treabă ai cu femeile alea?

Apucă urciorul de gât și îl îndreaptă spre ceașcă. Lichidul — bere, crede Hamnet — se scurge precipitat, o parte în ceașcă, alta pe hârtiile de pe masă, ceea ce-l face pe bunic să înjure, apoi să le șteargă cu mâneca. Pentru prima dată, lui Hamnet îi trece prin minte că bunicul lui ar putea fi beat.

— Știi unde au plecat? întreabă Hamnet.

— Îm? mormăie bunicul și șterge mai departe hârtiile.

Îl scoate din minți că s-au murdărit și furia lui seamănă cu o spadă care iese din teacă și se întinde. Hamnet îi simte vârful rătăcind prin cameră, căutând un oponent, și o clipă se gândește la nuiaua de alun a mamei lui și la felul în care se întinde spre apă, numai că el nu este un izvor subteran, iar furia bunicului nu seamănă deloc cu vergeaua magică tremurătoare. Este tăioasă, ascuțită, năprasnică. Hamnet habar nu are ce se va întâmpla în continuare sau ce ar trebui să facă.

— Nu mai sta gură-cască acolo! șuieră bunicul. Ajută-mă!

Hamnet face un pas șovăitor în față, apoi încă unul. Este precaut, fiindcă în minte îi dau târcoale cuvintele tatălui său: Ține-te departe de bunicul când e într-una din toanele lui proaste. Să stai departe de el! Să nu te apropii, ai înțeles?

Tatăl lui îi spusese asta la ultima vizită, în timp ce descărcau o căruță de la tăbăcărie. John, bunicul, scăpase un mănunchi de piei în noroi și, ieșindu-și pe neașteptate din fire, aruncase cu un cuțit de jupuit în zidul curții. Tatăl lui Hamnet îl trăsese imediat pe băiat în spatele său, ca să-l apere, dar John trecuse pe lângă ei, îmbrâncindu-i, și intrase în casă fără un cuvânt. Tatăl îi cuprinsese capul cu amândouă mâinile, cu degetele împletite în jurul cefei, cu privirea hotărâtă și cercetătoare. De surorile tale nu se va atinge, dar eu pentru tine îmi fac griji, murmurase el, încruntându-se. Știi toanele de care zic, nu-i așa? Hamnet încuviințase, dar voia ca momentul să se prelungească și tatăl lui să continue să-i țină capul așa: se simțea ușor, la adăpost, simțea că părintele său îl cunoaște pe deplin și îl prețuiește. În același timp, simțea ivindu-se în el o neliniște, care se tot umfla, ca o mâncare pe care stomacul lui nu o voia. S-a gândit la schimbul tăios de replici care străpungea aerul dintre tatăl și bunicul lui, felul în care tatăl își ducea tot timpul mâna la gât ca să-și slăbească gulerul când stătea la masă cu părinții săi. Jură-mi, zisese tatăl lui, când stătuseră în curte, cu vocea răgușită. Jură! Trebuie să știu că o să fii în siguranță când nu sunt eu aici ca să am grijă de tine.

Hamnet crede că se ține de cuvânt. Păstrează o distanță mare. Stă în partea cealaltă a căminului. Bunicul n-ar putea să ajungă la el nici dacă ar încerca.

Bunicul își golește cana cu o mână, iar cu cealaltă scutură picăturile de pe o foaie de hârtie.

— Ia asta! îi poruncește el, întinzându-i foaia.

Hamnet se apleacă în față, fără să-și miște picioarele, și o ia cu vârfurile degetelor. Ochii bunicului sunt mijiți, atenți; limba îi iese dintr-un colț al gurii. Stă pe scaunul lui, cocoșat: un broscoi bătrân și trist pe o piatră.

— Și asta.

Îi întinde o altă foaie.

Hamnet se apleacă în același fel, păstrând distanța necesară. Se gândește la tatăl lui, la cât de mândru ar fi de el, cât de încântat.

Iute ca o vulpe, bunicul se năpustește spre el. Totul se petrece atât de repede încât, după aceea, Hamnet nu va fi sigur în ce ordine s-au întâmplat toate: foaia cade pe podea, între ei, legănându-se, mâna bunicului îl înșfacă de încheietură, apoi de cot, trăgându-l în față, în locul gol, în spațiul pe care tatăl lui îi spusese să-l păstreze între el și bunicul, iar cealaltă mână, care încă ține cana, se repede spre el. Hamnet devine conștient că i se tulbură vederea — roșu, portocaliu, culorile focului îi invadează ochiul dintr-un colț — înainte să simtă durerea. Este o durere ascuțită, șocantă, ca de bâtă. Marginea ceștii l-a lovit chiar sub sprânceană.

— Să te-nveți minte, zice bunicul lui pe un ton calm, să nu te mai furișezi în spatele oamenilor.

Din amândoi ochii lui Hamnet, nu doar din cel lovit, țâșnesc lacrimi.

— Plângi, ai? Ca o slujnicuță? Ești la fel de rău ca taică-tu! zice bunicul dezgustat, eliberându-l.

Hamnet sare în spate, lovindu-se cu fluierul piciorului de marginea patului.

— Tot timpul se smiorcăie, se vaită și se plânge, mormăie bunicul. E o cârpă. N-are minte. Asta a fost mereu problema lui. Nu s-a ținut de nimic.

Hamnet fuge înapoi afară, de-a lungul străzii, șter­gându-și sângele de pe față cu mâneca. Intră pe ușa casei lui, urcă scările până în camera de sus, unde o siluetă zace întinsă pe pătuțul de lângă patul mare, cu baldachin, al părinților lui. Silueta este îmbrăcată — rochie maro, bonetă albă cu șireturile desfăcute și lăsate să-i atârne de-a lungul gâtului — și stă culcată pe cearșafuri. Și-a azvârlit pantofii care zac, răsturnați, ca două păstăi goale, lângă pat.

— Judith! o strigă băiatul și o atinge pe mână. Te simți mai bine?

Pleoapele fetei se ridică. Își fixează fratele cu privirea o clipă, de parcă s-ar afla la mare depărtare, apoi închide ochii la loc.

— Dorm, murmură ea.

Are aceeași față în formă de inimă ca el, aceeași frunte ascuțită, unde același păr de culoarea porumbului crește în sus. Ochii care au zăbovit atât de puțin asupra lui au aceeași culoare — caldă, chihlimbarie, cu picățele aurii — și aceeași poziție ca ai lui. Pentru asta există un motiv: s-au născut în aceeași zi, din pântecul aceleiași mame. Fata și băiatul sunt gemeni, au venit pe lume la câteva minute unul de altul. Seamănă atât de mult, de parcă ar fi fost născuți în aceeași căiță.

Degetele lui se închid în jurul degetelor ei — aceleași unghii, aceleași articulații, deși ale lui sunt mai mari, mai late, mai murdare — și Hamnet încearcă să nu se alarmeze la gândul că ale ei par umede și fierbinți.

— Cum te simți? o întreabă. Mai bine?

Ea se mișcă. Degetele i se strâng în ale lui. Bărbia i se ridică, apoi coboară. Băiatul vede o umflătură la baza gâtului ei. Și încă una la îmbinarea dintre umăr și gât. Le privește lung. Două ouă de prepeliță sub pielea lui Judith. Deschise la culoare, ovale, cuibărite acolo de parcă ar aș­tepta să iasă pui din ele. Unul pe gât, altul pe umăr.

Sora lui spune ceva, buzele i se despart, limba i se mișcă în gură.

— Ce ai zis? întreabă el și se dă mai aproape.

— Fața ta, spune Judith. Ce s-a întâmplat cu fața ta?

Hamnet își duce o mână la sprânceană, pipăindu-și umflătura de acolo, dâra umedă de sânge.

— Nimic, răspunde el. Nu s-a întâmplat nimic. As­cultă, spune mai apăsat, mă duc după doctor. Nu durează mult.

Judith murmură ceva.

— Mama? repetă el. Ă... vine și ea. Nu e departe.

Adevărul este că mama se află la aproape doi kilometri depărtare.

Agnes are o bucată de pământ la Hewlands, luată în arendă de la fratele ei, și care se întinde de la casa în care s-a născut până la pădure. Acolo, crește albine în stupi împletiți din cânepă, care freamătă adânciți într-o viață harnică; sunt rânduri de ierburi, flori, plante și tulpini, care se încolăcesc pe crenguțele folosite ca suport. Grădina de vrăjitoare a lui Agnes, cum îi zice mama ei vitregă, dându-și ochii peste cap.

În cele mai multe săptămâni, Agnes poate fi văzută mergând în susul și în josul rândurilor de plante, smulgând buruienile, trecându-și mâna peste împletitura stupilor, curățând câte o crenguță uscată pe ici, pe colo, strecurând anumite flori, frunze, păstăi, petale, semințe într-un săculeț din pânză ținut pe șold.

Astăzi a fost chemată acolo de fratele ei, care l-a trimis pe băiatul ciobanului să-i spună că ceva nu e în ordine cu albinele — au plecat din stup și roiesc în copaci.

Agnes dă roată stupilor, ascultând mesajul albinelor, oricare ar fi el; privește freamătul din livadă, o pată negricioasă răspândită printre crengi, vibrând și tresăltând revoltată. Ceva le-a supărat. Vremea, vreo schimbare a temperaturii, sau a deranjat careva stupul? Unul dintre copii, vreo oaie rătăcită, mama ei vitregă?

Își strecoară mâna în sus și pe dedesubt, în stup, pe lângă buza acestuia, prin învelișul de albine rămas. Nu simte căldura în rochia ei largă, sub coroanele de un verde întunecat ale copacilor, care aruncă o umbră deasă, și cu coada groasă, împletită, prinsă în creștetul capului și ascunsă sub o bonetă albă. Fața nu îi este acoperită cu plasă de protecție — nu poartă niciodată așa ceva. Dacă te-ai apropia îndeajuns, ai vedea că buzele i se mișcă, murmurând sunete și pocnete abia perceptibile spre insectele care-i roiesc în jurul capului, atingându-i mâneca, lovindu-se de fața ei.

Scoate un fagure din stup și se lasă pe vine să se uite la el cu atenție. Pe suprafața acestuia forfotește ceva ce pare o singură entitate mișcătoare: maro, vărgată cu auriu, și cu aripi în formă de inimioare. Sunt sute de albine, îngrămădite unele în altele, agățate de fagurele lor, premiul lor, munca lor.

Agnes ridică un mănunchi de rozmarin fumegând și îl leagănă ușor pe deasupra fagurelui, lăsând o dâră de fum în aerul încremenit de august. Albinele se înalță toate deodată, roind deasupra capului ei, un nor fără contur, o plasă plutitoare care se tot lărgește.

Ceara gălbuie este râcâită cu mare, mare grijă și adunată într-un coș; mierea părăsește fagurele, scurgându-se prevăzător, aproape șovăielnic. Înceată ca seva, portocaliu-aurie, răspândind mireasma puternică, înțepătoare, a cimbrului și dulceața lavandei, se prelinge în vasul pe care îl ține Agnes. Un fir de miere se întinde de la fagure la vas, lățindu-se, răsucindu-se.

Ceva se schimbă, aerul freamătă, de parcă o pasăre a trecut fără zgomot pe deasupra. Agnes, încă ghemuită, își ridică privirea. Mișcarea îi face mâna să șovăie și mierea i se scurge pe încheietură, îi lasă o dâră pe degete și cade pe marginea vasului. Agnes se încruntă, pune fagurele jos și se ridică, lingându-și vârfurile degetelor.

Privește streșinile acoperite cu paie de la Hewlands, în dreapta ei, grohotișul alb de nori de deasupra, crengile neliniștite ale pădurii, în stânga, roiul de albine din meri. În depărtare, fratele ei, penultimul născut, mână oile de-a lungul potecii pentru cai, cu o nuia în mână, iar câinele aleargă când spre turmă, când departe de ea. Toate sunt așa cum ar trebui să fie. Agnes urmărește o vreme trecerea smucită a oilor, tropotul picioarelor lor, lâna murdară de noroi întărit. O albină aterizează pe obrazul ei; o alungă cu mâna.

Mai târziu și tot restul vieții se va gândi că, dacă ar fi plecat atunci, pe loc, dacă și-ar fi adunat traistele, plantele, mierea și ar fi luat drumul spre casă, dacă ar fi ținut seama de neliniștea aceea bruscă, nenumită, poate că ar fi izbutit să schimbe ceea ce s-a întâmplat apoi. Dacă și-ar fi lăsat albinele să roiască mai departe în legea lor, văzându-și de treabă, în loc să le păcălească să se întoarcă în stupi, poate că ar fi împiedicat ceea ce a urmat.

Însă nu face asta. Își șterge sudoarea de pe frunte, de pe gât, își spune să nu se mai prostească. Pune un capac pe vasul plin, înfășoară fagurele într-o frunză, își apasă mâinile pe următorul stup, să-l citească, să-l înțeleagă. Se sprijină de el, simțindu-i interiorul huruitor, vibrant; îi simte forța, vigoarea, ca a unei furtuni pe cale să se dezlănțuie.

Băiatul, Hamnet, merge pe stradă, cotește după un colț, se ferește de un cal care stă, răbdător, între hulubele unei căruțe, ocolește un grup de bărbați adunați în fața sălii ghildelor, aplecându-se unul spre altul cu chipuri serioase. Trece pe lângă o femeie cu un bebeluș în brațe, care imploră un copil mai mare să meargă mai repede, să țină pasul cu ea, pe lângă un bărbat care lovește peste șolduri un măgar, pe lângă un câine care își ridică privirea din ce mănâncă să-l urmărească pe Hamnet alergând. Câinele latră o singură dată, o dojană ascuțită, apoi se întoarce la ros.

Hamnet ajunge la casa doctorului — a întrebat-o pe femeia cu copilul pe unde trebuie s-o ia — și bate la ușă. Își observă, pentru o clipă, forma degetelor, a unghiilor și, văzându-le, își amintește de Judith; bate mai tare. Lovește surd, bubuie,